Despre o carieră cât o viață

L-am aplaudat în multe spectacole, dar, pentru prima oară, l-am întâlnit dincolo de scenă, într-o zi din primăvara anului 1980, în locuința sa, situată undeva în perimetrul în care s-a construit mai apoi Casa Poporului.

Urmărește interviul transmis pe TVR Cultural:

După îndelungi tratative, admiratul bariton Șerban Tassian acceptase să filmăm o lecție de canto cu cel mai iubit dintre discipolii săi, Vasile Martinoiu. A fost unul dintre momentele memorabile ale vieții mele profesionale. Intram în contact cu o legendă și cu un interpret care cucerise deja multe scene ale lumii. De altfel, în exemplificările lor vocale, nu știai ce să admiri mai mult, timbrul fremătător și cald al Maestrului, sau pe cel robust și rotund al... Elevului. Vasile Martinoiu s-a născut la Târgu Jiu pe 2 aprilie 1934, într-o familie de muzicieni, cu un tată cântăreț de biserică. După școala elementară și seminar, devine student la Conservatorul “Cornetti” din Craiova, terminându-și pregătirea vocală la Conservatorul „George Enescu" de la lași. Debutează la Teatrul Muzical din Galați, în anul 1959, în temutul rol al Contelui de Luna din Trubadurul, de Verdi.

În conversație

VASILE MARTINOIU: Aveam numai douăzeci și cinci de ani și douăzeci de zile și toată lumea credea că... o să-mi rup gâtul! Nu s-a întâmplat așa. În cei șapte ani petrecuți la Galați, am mai debutat în Voievodul țiganilor, Rigoletto, Bărbierul din Sevilla, Lucia di Lammermoor, Paiațe, Traviata, Madama Butterfly. Or mai fi fost și altele…

LUMINIȚA CONSTANTINESCU: A fost un risc cu Trubadurul?

V.M.: La acea vreme, da. Dar după aceea, mi-am gândit mult mai bine pașii. Nu mi-a mai fost frică de nimic. Dacă un călăreț nu stă bine în șa, calul îl doboară. Dacă nu stăpânești profund „fibrele" unui rol, nu izbândești. Eu, de exemplu, n-am cântat niciodată muzica lui Wagner. L-am interpretat de peste două sute de ori pe Figaro din Bărbierul din Sevilla, de o sută șaizeci și opt pe Rigoletto, m-am simțit bine în Carmen, Tosca, Paiațe, Aida, Otello, Nabucco…

L.C.: Dacă ar fi să vă pun să alegeți un singur spectacol din cariera dumneavoastră în care v-a plăcut cel mai mult să cântați, ce mi-ați răspunde?

V.M.: Vedeți, eu am ajuns departe, în America și în China, am cântat mult în Italia, Austria, Franța, Belgia, Olanda, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Suedia și, totuși, m-aș opri la Tosca de la Belgrad, în care l-am avut partener pe Placido Domingo. Este un partener pe care nu-l uiți. Amintiri frumoase am însă și de la New York City Opera (unde am apărut în Rigoletto, Tosca și Paiațe), de la Lincoln Center, de la cele trei spectacole de Aida din Baltimore, de la Washington (în mai multe spectacole cu opera Tosca, alături de José Carreras sau Francisco Ortiz).

L.C.: Ce n-ați reușit să faceți?

V.M.: O întrebare dificilă... Sincer, nu prea am ce să-mi reproșez. Dacă îmi urmam destinul de început, în care credeau ai mei și mai ales eu, aș fi ajuns un bun slujitor al Domnului, aș fi fost preot. Ca interpret liric, cred că am cântat destul de mult (patruzeci de roluri de operă și cinci de operetă) și variat. Datorită tragismului prin care am trecut în viață , într-o anumită etapă, cel mai legat sufletește am fost față de Rigoletto. Cu el m-am identificat, i-am simțit toate trăirile de om și tată.

(Interviu pentru TVR, 2009)

Vă place opera?

Între anii 1965 și 1969, Vasile Martinoiu a cucerit unsprezece premii la concursuri internaționale de prestigiu: Marele Premiu la Concursul “Ferenc Erkel” (Budapesta, Ungaria) - 1965, Maria Canals (Barcelona, Spania), Ceaikovski (Moscova, Russia) și ‘s-Hertogenbosch (Olanda) - 1966, două premii la Concursul Tinerilor Soliști de Operă (Sofia, Bulgaria), Toulouse (Franța) și Francisco Vinas (Barcelona) - 1967, Voci verdiene (Busetto, Italia), Giuseppe Verdi (Parma, Italia), Verviers (Belgia) - 1968 și Marele Premiu „Achille Peri" (Reggio Emilia, Italia) - 1969.

După studii, s-a perfecționat cu Carlo Tagliabue la Milano și la Academia Santa Cecilia din Roma, iar în țară, cu Șerban Tassian, timp de treisprezece ani.

În primii ani, a cântat la lași și Galați, dar visul său era să intre în colectivul bucureștean, ceea ce s-a și întâmplat, după un debut... cu cântec, deoarece a fost chemat pentru Contele de Luna și, în numai două zile, a debutat în Figaro. Era anul 1965.

Cariera europeană a început-o după premiul de la Busetto. A fost auzit de un dirijor de la Teatrul Reggio din Parma, care i-a oferit mai multe spectacole cu Paiațe, de Leoncavallo, și debutul în reluarea operei Stiffelio, de Verdi, urmate de Favorita, de Donizetti, și Rigoletto, de Verdi. Un concurent de la concursul Francisco Viñas a fost impresionat de vocea lui Vasile Martinoiu din România, drept care l-a recomandat unui dirijor american pentru rolul Escamillo și, astfel, trece oceanul pentru o audiție la Philadelphia. S-au legat mai apoi cele treizeci de apariții de la New York City Opera (Paiațe, Tosca, Rigoletto), perioadă în care presa americană îl aprecia ca fiind „unul dintre cei mai buni baritoni; o voce mare, fără cusur". După Stiffelio, un cronicar italian decreta că „baritonul român a atins un nivel ce se învecinează cu perfecțiunea”.

A cântat mult și des, deoarece a dispus de un organ vocal sănătos și de o riguroasă disciplină. A apărut în multe premiere: Forța Destinului (Berlin), Paiațe si Favorita (Parma), Aida (Baltimore), Rigoletto (Ankara), Boema, Bărbierul din Sevilla, Simon Boccanegra și Otello (Amsterdam), Rigoletto (München), Tosca (Saarbrücken), Andrea Chenier (Istanbul), Stiffelio (Parma), Rigoletto (Mantova), Legenda orașului nevăzut Kitej (Paris), Carmen (Philadelphia), Tosca (Washington).

Printre partenerii celebri, alături de care a apărut pe afiș, se numără Edita Gruberova, Montserrat Caballé, Beverly Sills, Maria Luisa Cioni, Sylvia Sass, Maria Bieșu, Virginia Zeani, Irina Arhipova, Elena Obrastova, John Alexander, Richard Tucker, Angelo Mori, Viorica Cortez, Flaviano Labò, Vladimir Atlantov, Placido Domingo, José Carreras, Theo Adam, Nicola Ghiuselev, Evgheni Nesterenko, Nicola Rossi-Lemeni și alții.

Pe scena de la București, Vasile Martinoiu a evoluat în multe dintre rolurile amintite, precum și în Don Carlo, Faust, Traviata, Lucia di Lammermoor, Evgheni Oneghin, Bal mascat, Ernani, Nabucco. Operele românești l-au avut în distribuție în Oedipe, de George Enescu, Ecaterina Teodoroiu, de Emil Lerescu, și Dragoste și jertfă, de Cornel Trailescu.

Pe podiumul de concert a interpretat lucrări de Beethoven, Brahms, Händel, Fauré, Gluck, Tiberiu Brediceanu, Paul Constantinescu și alții.

A fost membru în juriile concursurilor internaționale de la Moscova și Kiev, iar în anul 2004, a primit de la Președintele României Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.

Ca preparator al soliștilor Operei Naționale din București, de sfaturile sale s-au bucurat de-a lungul timpului, pe perioade mai lungi sau mai scurte, Mihaela Stanciu, Melania Ghioaldă, Stefăniță Lascu, Alexandru Badea, Gabriel Alexandrescu, Dorin Mara, Roxana Briban, Mihaela Agachi, Ecaterina Tuțu, Adriana Alexandru-Pop, Iordache Basalic, Simina Ivan, Dan Dumitrescu, Ștefan Ignat, Vicențiu Țăranu, Florin Simionca, Daniel Filipescu etc.

V.M.: Am fost un îndrumător foarte exigent. Se spunea chiar că sunt dur. Știu că nu am fost perfect, dar preferam să le cer implicare, dăruire și muncă.

L.C.: Vă cunoașteți cel mai bine. Cum e omul, soțul și tatăl Vasile Martinoiu?

V.M. (tace o clipă): E greu de spus! Știu că sunt un om ambițios, intransigent, deși eu mă consider o ființă corectă. Nu mi-au plăcut compromisurile. Mulți cred că, dacă în Tonio sau în Scarpia am fost rău, cântând „scrâșnind din dinți", așa sunt și în viața de toate zilele. Ca soț și tată ar trebui să le întrebați pe soția mea, Nicoleta (care m-a ascultat mai mult din fosa, deoarece a fost violoncelistă în orchestra Operei), și pe fata mea, Veronica. Am și părți bune și... mai putin bune. Ca fiecare om.